O peșteră, un scut metalic și-o săptămână de miere

Plimbă-mă, mașina mea!

Dacă ar fi să vă spun un lucru despre familia noastră nebună, este că ne place să ne plimbăm. Dar nu cum se plimbă oamenii normali, într-un concediu de câteva ori pe an. Nu, nouă ne place să ne plimbăm cu stil. Atât de mult, încât o perioadă am stat la Timișoara. Ce contează că eu sunt din Iași și el din Galați și nici măcar n-am fost vreodată în vizită pe acolo? Am pus degetul pe hartă și am hotărât să plecăm tocmai în Banat, acolo unde-i “fruncea”.

Acum, imaginați-vă un Volkswagen Golf 4 hatchback aproape de majorat, care scârțâie din toate încheieturile (deh, bătrânețile), un copil de 4 ani jumate, că atât avea Amira atunci, o casă de cărat și un drum de 700 de kilometri. Bagajele erau atât de multe, că nici nu mai aveau loc să se miște. Amira părea un punct între pături și perne, dar măcar stătea confortabil.

15 ore a durat primul nostru drum de la Iași la Timișoara. 15 ore în care ne-am blestemat zilele că nu am cumpărat o cutie de portbagaj, pe care să o agățăm semeață pe Golful nostru bătrân și să putem și noi măcar să ne vedem unul pe altul în mașină. Timp de aproape 3 ani, cât am stat la Timișoara, au urmat multe drumuri din acestea lungi. Deja deveniseră o obișnuință, așa că nici nu mai băgam de seamă oboseala.

Peripeții pe patru roți

Însă, despre alte peripeții pe patru roți vreau eu să vă povestesc astăzi. Acum 4 ani, într-o zi călduroasă de vară, am spus DA. Bucuroși și beți de iubire, am plecat și noi în luna săptămâna de miere. Am hotărât să vedem Apusenii, dacă tot eram în Timișoara, deci destul de aproape.

Am făcut o verificare temeinică a mașinii înainte, ca să fim siguri că nu rămânem prin munți. Nu mai conta că aerul condiționat nu mergea și afară erau 40 de grade. Bine că motorul funcționa și că scutul metalic era la locul lui. A, nu v-am spus, nu-i așa? Mașina noastră este foarte, foarte joasă. Fiecare groapă și fiecare denivelare se simte până-n creier, așa că fără scut de motor metalic nici nu îndrăznim să mergem pe drumurile noastre.

Și, așa cum vă spuneam, am pornit într-o călătorie despre care habar nu aveam că va fi plină de peripeții. Ca să îi dovedesc soțului meu că n-am făcut degeaba Facultatea de Geografie, am făcut o listă cu lucruri de văzut în Apuseni. Printre ele se afla și peștera Meziad, o minunăție a naturii, pe care am hotărât să o vedem în prima zi.

GPS-ul, bată-l vina!

Bineînțeles că ne-am lăsat în baza GPS-ului, în totalitate. Eram prea îndrăgostiți, prea cu capul în nori și prea “moderni” ca să stăm să ne uităm după indicatoare. Așa că am ratat cu grație indicatorul de la ieșirea din Beiuș, care ne spunea să o luăm la stânga. GPS-ul nostru ne arăta că drumul cel mai scurt e în dreapta.

Când ne-am trezit pe un drum de munte, plin de bolovani (dacă mă citește vreun prof de la Geogra’, să mă ierte că le spun așa rocilor, dar nu pot altfel), îngust doar cât să treacă o mașină, am știut că ceva nu e bine. La început, am crezut că poate doar o porțiune e așa și drumul va fi mai bun apoi. Când ne-am gândit să ne întoarcem, deja era prea târziu. Loc să întoarcem nu era, iar înapoi nici vorbă să dăm atâta drum, având în vedere că deparam oricum. Radioul a fost închis, râsul ne-a pierit și am început să ne rugăm să nu vină vreo mașină din față. Nu am realizat atunci că nu cred să mai fie alți nebuni să meargă pe așa un drum.

Nu exagerez cu nimic când vă spun că tresăream la fiecare bufnitură și la fiecare zgomot produs de scutul metalic care se lovea de BOLOVANII uriași. Drumul de vreo 5 kilometri l-am făcut cam într-o oră și a fost cea mai lungă oră din viața noastră. Când am ajuns la capăt, eram în stare să sărutăm pământul. Sorin era verde la față, eu n-am avut curaj să mă privesc în oglindă. Ne gândeam că vom rămâne blocați acolo, uitați de lume, cu mașina făcută zob. Nu știu dacă a fost noroc, dacă cineva de sus ne-a iubit, dar scutul a protejat-o impecabil și a ieșit întreagă din această călătorie plină de peripeții.

Scutul metalic ne-a salvat de la dezastru

Abia după ce am vizitat Peștera Meziad și ne-am întors pe drumul asfaltat, pe care nu îl văzusem la început, ne-am dat voie să ne relaxăm din nou. Toată vacanța am colindat de nebuni și am făcut sute de kilometri cu mașinuța noastră care, deși bătrână, ne-a scos din încurcătură.

Și acum, după atâta timp, avem aceeași mașină. Încă nu ne-am lecuit de drumuri lungi și trecem prin tot felul de peripeții. Însă, avem de fiecare dată grijă ca mașina să fie verificată, echipată corespunzător și noi să căscăm gura și la drum, nu doar la frumusețile lui.

Din luna noastră de miere ne vom aminti mereu peripețiile de la Peștera Meziad și ziua pe care am petrecut-o colindând munții în mașină, la 40 de grade, îmbrăcați în mire și mireasă. Dar, asta e altă poveste…

*Articol scris pentru proba numărul 8 a competiției Spring Superblog 2019.

*Poze de pe AutoGedal și din propria lună de miere. 😀

Please follow and like us: