Prepelix Pano – Poc, poc, te-am ciuruit!

O știți pe Ciocănitoarea Woody? Vă amintiți cum râdea? Ehe, fix așa am început să râd și eu când am auzit că celebrele prepelițe au revenit și pot să le ciuruiesc în voie. Pentru că Amira era curioasă ce jocuri jucam noi când eram mici, adică pe vremea dinozaurilor, am căutat detalii despre JOC PREPELIX PANO, ca să îi arăt un filmuleț cu el. Când am văzut că a fost reînviat, nu mi-am mai încăput în piele de bucurie.

Poc, poc, poc! V-am împușcat,

Prepelițe-mpielițate.

Mulți ani v-am mai așteptat

Să vă ciuruiesc pe toate.

Vă ascundeți prin tufișuri

Și zburați la înălțime.

Vă scot eu din ascunzișuri,

Nu vă puneți iar cu mine!

Credeți că-s adult acum

Și nu pun mâna pe armă?

Chiar pe toate vă fac scrum

Sau mai bine o pastramă…

20 de ani întregi

M-am gândit cu nostalgie

Cum vă ascundeați prin crengi

Sau pe după vreo cutie.

Poc, poc, poc! V-am împușcat

Nu ați mai avut scăpare.

În plus s-au cam amuzat

Și copiii din dotare.

Un JOC PREPELIX PANO înseamnă distracție în familie

– Mami, eu credeam că pe vremea voastră nu aveați calculatoare!

Oare cât de bătrâni ne crede? Cât Tutankhamon?

– Ăăăă… normal că aveam! Doar că nu erau așa de performante.

– Și ce JOC COPII așa amuzant mai jucai?

– Păi, jucam Mario, împușcam niște rațe, dar cel mai mult jucam Prepelix.

– Se pare că îți plăcea să împuști. Cred că îți mai place și acum, nu-i așa? De asta spui uneori că îți vine să ne împuști.

Punct ochit, punct lovit.

– Ei, doar știi că mami glumește. Nici măcar n-am pușcă. Și, oricum nu v-aș împușca, doar v-aș agăța în cui puțin.

Și pe Amira și pe Darius îi bufnește râsul, semn că amenințarea mea este luată foarte în serios.

– Mami, hai să mai împușcăm o dată prepelițe! De data asta e rândul meu.

Darius țopăie pe lângă ea, strigând: “Poc, lițe, poc!”. Clar, e fără scăpare și el. E de-al nostru. În caz că nu știați, la noi în casă mereu e nebunie. Nu știm ce e liniștea, ordinea și seriorizatea. Ni se mai spune familia Nebunilă. Știți cum e jocul ăsta, original și nebunesc? Așa suntem și noi, mereu puși pe șotii.

– Ha! Te-am întrecut, te-am întrecut! Și nu am omorât nici melcul, cum ai făcut tu.

– N-am vrut, mami, să îl omor. Doar mi-a stat în cale.

– Săracul melc, să nu îl mai omori!

Mă întreb de ce împușcă prepelițele cu atâta entuziasm, dar o deranjează că am împușcat melcul, dar nu mai deschid subiectul că cine știe ce mai aflu.

De la Sorin e liniște, ceea ce mă miră. Nu se bulucește la telefonul meu, să joace și el.

– Tati, hai să joci și tu Prepelix! E un JOC MOBIL. Trebuie să împuști prepelițe și să faci puncte. Știi, mami zice că e de pe vremea voastră, de când erați voi mici. Asta a fost acum o mulțime de timp, nu?

– Îhî.

Clar, e prea liniște din colțul lui. Mă furișez în spatele lui și ghici ce! Avea instalat și el pe telefon Prepelix Pano și juca în liniște, fără să fie deranjat.

– Poc, poc!

Luat prin surprindere, a tresărit așa de tare, de a sărit de pe scaun. Eu și copiii ne prăpădeam de râs.

– Iubi, doar te ajutam să intri în spiritul jocului. Ah, și să înveți să împarți!

*Articol scris pentru proba numărul 13 a competiției Spring Superblog 2018.

Please follow and like us: