Printre tonuri cenușii – Ruta Sepetys

Se spune că Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. Totuși, atunci când mamele își văd copiii murind în chinuri, nu e prea mult? Când copii mici își țin părintele în brațe, în timp ce își dă ultima suflare, nu e prea mult? Când familii sunt despărțile, supuse la munci silnice de către niște brute, nu e prea mult? Când copiii plâng de foame și nimănui nu îi pasă, nu e prea mult? Cât este oare, Doamne, de ajuns?

Când Alexandra m-a provocat să ies din zona de confort și să citesc Printre tonuri cenușii, știam că nu va fi o lectură ușoară. De fiecare dată când citesc o carte despre ororile războaielor, despre lagăre de muncă, despre copii chinuiți fără nicio vină, îmi vine să plâng de frustrare. În timp ce mulțumesc cerului pentru perioada în care trăiesc, nu pot să nu empatizez cu suferințele prin care popoare întregi au trecut.

Printre tonuri cenușii – durere, nedreptate și speranță

Lina este o copilă de doar 15 ani atunci când NKVD-iștii au apărut la ușa lor în toiul nopții și i-a obligat pe ea, mama și fratele ei de doar 10 ani, să își părăsească locuința. Habar nu avea de ce i-au luat și unde îi vor duce. Lituanienii sunt considerați criminali de război fără să fi făcut vreun rău și rușii au grijă să primească ceea ce merită.

Și, după părerea lor, merită să fie aruncați în niște trenuri, ca pe niște animale. Murdari, fără apă sau mâncare, fără prea multe cu ei decât că câte o valiză mică, speriați și neștiutori. Mame și copii, bătrâni și bolnavi, toți sunt tratați la fel. Din când în când, trenul oprește doar pentru a mai arunca din cadavrele celor care nu rezistă…

Cei trei nu știu nimic de tatăl lor și Lina se folosește de desene pentru a îi lăsa indicii pe unde trece. Știe că el îi va recunoaște operele. Încă mai speră să fie eliberați, pentru a urma Academia de Arte la Vilnius. Totuși, cu fiecare zi care trece și în care sunt tratați inuman, speranța începe să se piardă. Mulți oameni ajung în pragul disperării, gata să facă gesturi extreme. Elena, mama celor doi copii, își păstrează cumpătul și încearcă să îi protejeze cum poate mai bine.

Prizonieri fără de vină

Mii de oameni sunt duși în Siberia și sunt anunțați că sunt prizonieri de război și sunt condamnați la 25 de ani de chin. Totuși, nu acolo va fi destinația lor, ci tocmai la Polul Nord, unde vor trebui să se descurce fără căldură, mâncare sau condiții de trai. Vor munci pe brânci pentru a primi o bucată de pâine și vor fi tratați mai rău ca niște animale de NKVD-iști.

Vor rezista Lina și familia ei acestor condiții inumane? Atunci când pierzi tot ce ai, cum mai poți să speri sau să trăiești?

Cartea asta m-a tulburat și mi-a adus tot felul de sentimente: șoc, tristețe, milă, ură… Este prima carte a Rutei Sepetys pe care o citesc și, deși este scrisă simplu, îți pătrunde până în cele mai adânci unghere ale sufletului. Dacă vă tentează să o citiți o găsiți pe aici, cu doar 21 de lei.

Please follow and like us: