Arhitect pentru o zi, vreau să vindec amintiri

În copilăria mea, am stat așa de mult prin spitale, încât la un moment dat nu mai știam unde e casa mea. Noroc că realizam că acasă mama nu doarme pe scaun și parcă nu eram așa de mulți copii, totuși. Pe măsură ce am crescut, spitalele mi-au fost în continuare casă. Numai că, atunci am început să observ: paturile insuficiente, băile prea puține și nefuncționale, pereții scorojiți și murdari. Adică tot ce nu ar trebui să fie un spital.

În serile lungi, când nu aveam nimic de făcut, stăteam pe întuneric și visam. Visam să schimb lumea, să o fac un loc mai bun. Visam că o să am un birou de arhitectura numai al meu și voi face un spital mare și strălucitor, unde niciun copil nu va fi chinuit și unde vor fi tratați omenește, în condiții decente.

Anii au trecut, vizitele la spital s-au rărit și visele au fost date uitării. Am urmat alte căi, departe de cele pe care mi le imaginam în nopțile lungi din saloanele de spital. Drumul meu a luat alte cotituri, îngropând undeva în subconștient visele de copil revoltat, doritor de a schimba lumea.

Așa că, atunci când am fost pusă în situația de a mă pune în pielea unui arhitect și de a schimba ceva, nu la proiecte de case mi-a stat gândul. Nu m-am apucat să creionez casa visurilor mele, nici să analizez parcul din colț, în care îmi fac toată ziua veacul cu cei mici. Primul loc la care m-am gândit a fost spitalul. Spitalul cu ale sale amintiri, spitalul care mi-a marcat copilăria…

Arhitect pentru o zi, vreau să vindec amintiri

Pentru că de-a lungul vieții mele m-am tot mutat din oraș în oraș, ca țiganul cu cortul, de  trei ani de zile trec des pe lângă Spitalul Județean Galați, orașul în care locuim acum. Din fericire, nu l-am vizitat niciodată ca și pacient, dar am fost vizitator de multe ori, mai ales și datorită faptului că cineva din familie lucrează acolo. Așa că am observat tăcută, m-am revoltat în gând și tot acolo am găsit soluții. Azi, a venit momentul să le pun pe hârtie, să le văd cum iau viață și să sper că cineva, cândva, le va implementa.

Situat chiar lângă una din intrările și ieșirile din oraș, pe o arteră principală, spitalul este impozant. Este un monstru de nouă etaje, care acoperă totul în jurul lui. Alături, stă o policlinică mai micuță, peste care timpul a trecut vijelios și care ar necesita neapărat o renovare exterioară. Ca și arhitectură, simetria este cuvântul cheie și pe aceea aș păstra-o fără niciun dubiu.

Intrările, trei la număr, sunt accesibile din oricare parte a orașului ai veni, ceea ce mi se pare un lucru minunat. Însă, ce te faci când, pentru un spital uriaș ca acesta, există o parcare de maaaaxim 20 de locuri, înghesuită, neluminată corespunzător seara și clar insuficientă? Da, în spate mai este o parcare a angajaților și dar și aceea tot insuficientă.

Parcările – o problemă gravă

Gândiți-vă că veniți la spital cu cineva și nu mai așteptați salvarea. Nu găsiți loc în parcarea minusculă și trebuie să lăsați mașina tocmai peste stradă, într-o parcare mult prea îndepărtată. Cât de greu este să ajutați acea persoană să ajungă să primească îngrijiri? Sau chiar dacă găsiți loc în față, pentru a ajunge la spital, trebuie înconjurat prin spate, toată curtea exterioară. Un drum mult prea lung pentru o persoană care nu se simte bine. La fel și când externezi un pacient, nu ai voie să intri cu mașina personală în curtea spitalului, bolnavul fiind nevoit să se deplaseze un drum destul de lung.

Asta aș schimba, clar. Au o mulțime de loc în spate, în curte. Aș face o parcare pe cel puțin 3-4 nivele, în care să poată avea acces și bolnavii și aparținătorii. Recent, s-a început contruirea unei parcări, care promite în jur de 200 de locuri. Tot insuficient, după părerea mea.

Nu merge liftul, urci pe scări?

Să spunem că, printr-o minune, ai reușit să parchezi. Trebuie să ajungi la etajul nouă. Sunt șapte lifturi, ceea ce mi se pare mai mult decât suficient. Doar că, din cele șapte, doar două pot fi folosite de către bolnavi și aparținători. Liftul oprește la fiecare etaj, deci aștepți câteodată și 10-15 minute până când coboară. Asta în condițiile în care în zona de așteptare de la lifturi nu există nici măcar un scaun, pe niciun etaj.

Acolo stau bolnavii care așteaptă să fie consultați, neavând voie să intre pe secție, dacă nu sunt internați. Acolo stau însoțitorii care așteaptă vești cu sufletul la gură, despre cei dragi. Acolo, în locurile acelea mari, am văzut bătrâne așezate în fund, pentru că nu mai puteau sta în picioare. Am văzut copii plângând, am văzut femei însărcinate în picioare, minute, poate ore la rând, așteptând ceva…

Aș pune scaune multe sau niște băncuțe, aș pune la dispoziția bolnavilor  măcar 3-4 lifturi și aș face câte o baie pe fiecare nivel. Băile există doar pe secții și le poți folosi doar dacă ești internat. Mi se pare inuman.

Saloane renovate, cu baie proprie – AȘA DA!

Ce mă bucură foarte mult este că s-au renovat multe secții și, implicit, saloanele bolnavilor. Majoritatea au doar 3 locuri, cu baie proprie în cameră și chiar și aer condiționat. Se pare că lucrurile încep să se schimbe în bine și sper ca și alte spitale să îi urmeze exemplul și să transforme spațiile interioare în unele inteligent construite, cu avantaje și condiții decente.

Hai să ne plimbăm prin parc!

Parcul din spatele spitalului mi se pare extraordinar. O oază de verdeață, într-o mare de tristețe. Un loc în care să scapi măcar puțin de mirosul dezinfectantului și al pastilelor. Un loc în care te poți preface că ai ieșit la o plimbare, dacă ignori faptul că ești îmbrăcat în pijamale. I-aș pune mai multe bănci și l-aș lăsa așa cum este: un loc de relaxare.  Poți cumpăra o înghețată sau o cafea de la chioșcul de lângă și mai scapi de oroarea de spital, pe care sunt sigur că toți o avem.

Un proiect pentru un spital este la fel de ușor de realizat ca un proiect de casă?

Nu vreau să fiu Gică Contra. Știu cât de multă muncă necesită întreținerea unei clădiri de asemenea dimensiuni. La fel cum știu câtă nevoie este de o echipă de arhitecți buni, care știu ce fac și care își dau toată silința ca lucrurile să fie bune. Însă, sunt sigură că o echipă bună de arhitecți, cum sunt cei de la AIA Proiect, pot face din orice loc, ACEL loc. Din orice casă, casa AIA.

Eu doar visez și îmi imaginez. Sunt vise de copil, păstrate până la maturitate. Sunt speranțe că lucrurile se pot schimba și pot fi mai bune. Sunt lucruri pe care le-aș face cât ai clipi, dacă aș avea o baghetă magică. Aș face toate schimbările astea pentru spital, pentru că prea mulți oameni sunt acasă acolo. Și pentru că acasă trebuie să te simți ca ACASĂ.

*Articol scris pentru proba numărul 5 a competiției Superblog 2018.

*Pozele sunt de pe site-ul aia-proiect.ro și din arhiva personală.

Please follow and like us: